O dimineata cu ceata intotdeauna anunta o zi buna.
Am ajuns prima la raportul de garda (ptiu! Sa nu imi deochi punctualitatea). M-au intampinat doi "Junior Doctors" cu zambetul pe buze si cu ceai si cafea. Raportul se tine in engleza. De la cap la coada. Pentru noi, aia 5 studenti straini.
Sunt singura saptamana asta, pe sectia de neonatologie. Si acolo se vorbeste engleza. Si parintii vorbesc engleza si nu li se pare ciudat sa ii roage cineva asta. Probabil ca aia micii ar ganguri tot in engleza daca ar putea.
Spitalul e mare. Adica personalul se plimba cu trotineta sau cu masinuta pe coridoare. Nu impinge nimeni targile si alea sunt cu masinuta atasata si le conduci ca in parcul de distractii.
Din tavan atarna o inima maaaaare maaare de plus. M-am dus sa o strang in brate si mi-a deschis usa. Am costum albastru care se asorteaza cu stetoscopul, ca sa fiu gagica. Si miroase a curat. Si in spital nu miroase a nimic si e atat de liniste ca uit ca sunt in spital.
Dupa ce stai cu prematurii te obisnuiest ca nou nascutii sa fie niste soricei; cand vezi un copil normal te gandesti ca e un elefantel. Am vazut un soricel de 700 de grame azi, nascut la 24 de saptamani. Inainte sa plec, am vazut un bebe de 3 zile, nascut la termen, cu greutate normala. Credeam ca are 3 luni.
Chiar exista spitale care au "gift shops", credeam ca doar in scrubs au asa ceva.
La ora 1 e raportul de amiaza. Lumea isi scoate pachetelul si se discuta cazurile de peste zi cum discut eu cu Lori la o terasa. Interesul fata de opinia altuia asupra unui caz e pe bune si de asta se vine la raport.
La intors am facut o pauza in padure, deja devine traditie. Doar ca azi m-am lasat dusa de poteca vreo jumatate de ora si ma uitam cum bate soarele printre copaci. Si cand cararea s-a bifurcat mi-am adus aminte de poezia de la ora de engleza din anul 1: "Two roads diverged in a wood, and I, I took the one less traveled by, and that ha made all the diference". Am zambit cand am ales poteca mai mica si mai putin batatorita... e o padurice la marginea orasului ce se poate intampla special... Ma jucam cu lumina printre frunze inainte sa ies intr-un luminis. Si zdup zdup fsss prin fata mea, eu m-am speriat, am sarit inapoi si ea s-a speriat si a sarit in tufe si apoi in padure. I-am mai vazut o bucata de codita si apoi din doua salturi, caprioara a disparut in padure.
Dupa ce am ras singura de mine (cum sa te sperii de o caprioara, Ruxi!... Dar e mare si nu stiam ca e acolo, Ruxi!), am gasit o funie legata de un copac deasupra unui parau si m-am jucat de-a Tarzan de cateva ori.
Acasa, pe terasa, un pahar de vin, un ceai si niste iepuri pe camp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Have your say: